Iartă-mă, tată, că nu te-am lăsat să mori

Dragă tată, nu mai ești printre noi de ceva ani – nici nu mai știu câți, refuz să-i număr – dar mă gândesc des la matale. La suferința ta, la izolarea completă – pe care mintea ta fracturată în așa de multe locuri ți-a impus-o – la lacrimile fără număr ce-ai vărsat... neînțeles de nimeni. 

Nu-ți plăcea gălăgia, nu te interesa ce era la televizor, nu voiai să asculți la radio, nu citeai... ci doar ședeai cu mâinile împreunate în poale, privind fără să vezi... 

Și ce frică îți era să rămâi singur...

Mi se rupe inima și-acum, numai cât mă gândesc. 

De ce te-am salvat de la moarte, tată? 

Numai ca să suferi și mai mult? 

Iartă-mă, preaiubite tată, iartă-mă. 

Iartă-mă, c-am știut c-aveai să chinui... tu, mama și noi toți cu matale. 

Iartă-mă, tată, iartă-mă că nu te-am lăsat să mori când ți-ai rupt femurul și-ai avut complicații la operație și după. 

Părea că Domnul te chemase la el, dar eu am pus piciorul în ușa cerului și am refuzat să te las să pleci de pe pământ. 

Iartă-mă, tată! Iartă-mă, matale, te implor. Că eu nu pot.

Nu pot să mă iert, tată. C-a fost un fapt pur egoist. N-am putut. N-am putut să te las să mori.

Și ori de câte ori mă gândesc la asta… foarte des – prea des – mă cuprinde o așa durere… de nu se poate explica în cuvinte... și mă strâng ghem și vărs o mare de lacrimi amare. 

Ca acuma. 

Ca întotdeauna. 

Nu te-am lăsat să mori, chiar dacă doctorii mi-au zis că s-a făcut tot ce s-a putut și mai mult nu era posibil. 

Iar preoții mi-au zis să mă-mpac cu gândul și să mă rog pentru sufletul tău. 

Și-n genunchi mi-au cerut să mă unesc la ei în rugăciune, dar eu am fugit, urlând că nu-i adevărat. 

Nu aveai să mori... Că nu aveam să permit! Nu era timpul tău. 

Nu aveai să pleci dintre noi, ca fratele meu și copilul tău, rătăcit pe aleile vieții, singur în martiriu... . 

Nu erai pregătit. 

Nu încă. 

Tată, tată, eu știam... știam că ți-era frică de moarte. Mi-ai spus de-atâtea ori. 

Îți era, dragă tată, așa de frică.. teribil de frică. Și de aia am umblat ca o nebună, pe viscol și ninsoare, din farmacie în farmacie, să cumpăr fiolele ce nu se găseau niciunde, că aveau un preț exorbitant, ca să te salvez. Și-am sunat peste tot... eu care nu suport telefoanele... Și-am implorat... 

Și toți mi-au zis că nu pot să lupt împotriva voinței Domnului. 

Dar eu nu luptam împotriva Lui, ci luptam pentru matale. 

Și-am reușit, tată, am reușit să te scot din ghearele morții. 

Dar nu sunt mândră de mine, dimpotrivă. Mă detest zi de zi, minut după minut. Îmi detest slăbiciunea. 

De ce, de ce a căzut pe mine decizia asta? 

N-ar fi trebuit să am o asemenea greutate pe umeri... .

Căci cu ce preț, tată, cu ce preț  te-am salvat?! 

Mi-am pierdut sănătatea eu... și nimeni... nimănui nu i-a păsat. Și cel mai rău este că toți m-au acuzat pentru ce-am făcut. 

M-au acuzat că sunt prepotentă. Că insist ca lucrurile să iasă cum vreau eu.

Dar eu niciodată... niciodată n-am avut ce vreau și niciodată n-am cerut ca lucrurile să fie cum doresc - ori dacă am făcut-o, nu a fost pentru mine, ci pentru ei... pentru noi. 

Eu m-am adaptat întotdeauna, mi-am pus viața în pauză și-am luptat pentru voi... să fie bine la toți. M-am sacrificat pentru binele comun... 

În zadar, căci tot ce-am făcut a fost interpretat în feluri în care niciodată n-aș fi bănuit... 

Din iubire am cerut schimbări... din cea mai profundă iubire, nu din prepotență. 

Am vrut așa de mult să te salvez, să-ți dau o altă șansă să te-mpaci cu ideea că-ți va veni și ție rândul într-o zi să pleci de lângă noi. 

Am crezut c-aveai să-ți pui ordine în gânduri... 

Și am știut, tată, am știut că salvându-te pe matale, avea să-mi condamn frații, surorile, pe mama și pe matale, tată, la și mai multă suferință. 

N-am făcut decât să amân inevitabilul... și am știut. Știam... știam, tată, că îngrijirea ta avea să ne coste pe toți o căruță de bani și-un ocean fără fund de durere.

Și tu, dragă tată, plângeai așa de mult... și-așa de des. Ne-ai rupt inima cu lacrimile matale.


Și-acum, când scriu aceste rânduri, mă-ntreb: „Dac-aș putea da timpul înapoi, aș lua o altă decizie?”

Nu. 

N-aș lua. 

Mi-am pus această întrebare de-o mie de ori. 

Nu era necesar, că știu exact c-aș face același lucru. Nu pot să concep altfel. Aș face la fel și pentru un străin, darmite pentru matale, tată preaiubit. 

Poate sunt bolnavă mintal. Poate sunt masochistă și nu știu...

Dar n-am făcut-o pentru mine, ci pentru matale... că mi-ai spus că-ți era teamă... așa de teamă să dai ochii cu Dumnezeu. Să dai socoteală pentru greșelile matale... 

Dar ce păcate ai putut face tu, tată, care mereu l-ai slujit pe Cel de Sus? 

Spuneai la spovadă, între patru ochi, că aveai gânduri necurate și poate unii te-au crezut și te-au condamnat pentru ele... iubite tată.  

Însă nu voit aveai aceste gânduri... ci mintea matale ruptă de realitate. 

Ea gândea fără voință deplină... și cine te-a crezut a păcătuit infinit mai mult decât matale. 

Chiar și-acum, după decenii de tortură... sacrificii, lipsuri... și-atâta pătimire.... infinită, eu tot aș alege să fac imposibilul ca matale să ai o altă șansă să te-mpaci cu sfârșitul. 

Chiar dac-ai avut-o și n-ai profitat de ea... N-ai profitat, pentru că mintea obosită nu te-a lăsat. 

Iartă-mă, tată!

Eu știu că n-aș putea să te las să mori, pe când tu ai face exact opusul.

Și numai eu aș greși. 

Că ce fel de pietate este aceea care condamnă un bolnav la și mai mulți ani de pătimire? 

Iartă-mă, tată! 

Un semn de-aș avea de la matale, că m-ai iertat... poate n-aș plânge așa de mult. 

Poate nu m-aș acuza zi de zi, minut după minut de egoism și cruzime. 

Iartă-mă că din iubire curată, ori poate slăbiciune, am condamnat pe toți cei pe care-i iubesc la atâția ani de restriște.

Iartă-mă, preaiubite tată. 

Iartă-mă. 

Te rog. 

Tu știi ce-i în inima mea. 

Și când îl vei întâlni pe Petrică, spune-i, tată, asigură-l că nu l-am uitat și-ntro zi... într-o zi avem să-l plângem așa cum se cuvine. 

Spune-i că l-am iubit profund... și roagă-l să ne ierte că n-am fost lângă el când a avut cea mai mare nevoie de sprijin. 

Nu este zi de la Dumnezeu să nu ne gândim la el... la matale, la Pavel, la bunici și la cei pe care i-am cunoscut... și despre care ni s-a povestit. 

Că toți spun că oamenii sunt uitați când pleacă dintre noi. Că este ca și cum n-ar fi fost. 

Însă voi veți trăi în etern, căci am să scriu despre voi în fiecare existență. 

Și poate-așa – chiar și peste un milion de ani – mă veți fi iertat. 

Dar, mai ales, tată, iartă-mă că-n acea zi nefastă  – știi tu când s-a udat patul (total din greșeală) – am țipat la matale.  

Este cel mai mare regret pe care-l am în privința îngrijirii matale. 

N-am înțeles atunci. Nu aveam înțelepciunea necesară. 

Acuma știu... da-i prea târziu. 

Iartă-mă, matale, tată, că tu ai iertat mereu pe toți. Niciodată n-ai purtat pică pe nimeni. 

Iartă-mă, că eu nu pot. 

Cu dragoste profundă și umilință infinită, a șaptea fată a matale și penultimul copil, 

Cristina 

Fotografie de pe Pixabay