sâmbătă, 31 iulie 2021

Mesaj de prețuire pentru sora mea Iuliana

Dragă soră Iuliana, să nu-mi spui c-ai crezut c-am uitat de tine sau că n-am să scriu și despre sacrificiile tale!

Nu. N-am uitat, draga mea soră. N-am uitat  și nu ignor câte luni consecutive ai avut grijă de mama noastră. 
N-am cum să uit, că dacă n-ai fi fost tu, cine știe pe unde ar fi sărmana noastră mamă acum. 
Dacă n-ai fi venit să mă înlocuiești, când a trebuit să plec ca să plătesc datoriile mari făcute când am construit casa mamei, ce s-ar fi întâmplat cu mama noastră? 

Era 29 decembrie 2019, iar tu erai la Brașov, în vacanță la draga noastră soră Ana (despre care am scris aici). 
Plecaseși cu câteva zile înainte, poate 2 săptămâni, ca să petreceți Crăciunul și Revelionul împreună. Două văduve. 
Eu am fost constrânsă să emigrez (din nou) deodată, și nu la muncă sigură, și toată lumea avea planuri de Revelion, că așa se face. 
Eram absolut disperată, că unul dintre cei care îmi împrumutase banii pentru ferestre, i-a vrut înapoi dintr-odată, pe loc, c-un an mai degrabă decât ne înțelesesem. Și nu pentru că avea nevoie. 
Dar asta-i o altă discuție. 

Nu aveam de unde să iau și acești bani, când nici pentru biletul de avion nu erau în pușculița mea, dar în câteva zile am căutat de lucru și am fost nevoită să plec. Pe nepusă masă. 
Nu a fost o decizie ușoară, chiar deloc, că după an de muncă colosală cu casa și cu sănătatea mamei, abia așteptam Revelionul, să primesc copiii cu ursul – urători. Îmi doream așa de mult asta, că-mi era dor... incredibil de dor de tradițiile românești, pe care nu le văzusem de mai mult de 20 de ani. 
Nu aș fi vrut să plec atunci, s-o las pe mama singură-n toiul sărbătorilor. Dar nu aveam soluție. Niciuna. Mama nu știa. Nu i-am spus că trebuie să plec. 

Cum să uit că ai abandonat planurile tale, ca să vii să mă înlocuiești în îngrijirea mamei noastre? 
N-am cum să uit că n-ai avut inimă s-o lași pe mama singură. Mama care ne-a dat viață și ne-a crescut.  
Și pentru asta-ți mulțumesc din toată inima mea. 
Că nu știu ce s-ar fi întâmplat cu ea, sărmana. 

Dragă soră Iuliana – Iulica, pentru familie și toți cei care o cunosc – a 3 a născută din Iosif și Maria Gherghel din Gherăești – îți sunt recunoscătoare până la cer și-napoi pentru că ai stat cu mama noastră atât de mult timp.

Îți mulțumesc pentru înțelegerea pe care i-ai arătat-o, pentru respectul, grija și iubirea cu care ai înconjurat-o. 
Ai ținut casa lună. Fir de praf nu era nicăieri. Nicio scamă pe covor. 
Spunea Săndica că parcă era rai când venea în vizită. 
Mama citea, liniște și pace. 
Totul în ordine, focul duduia în soba pe care țineai un vas cu apă, în care vărsai câteva picături de ulei de pin sau eucalipt din când în când, ca să desfunde sinusurile. 
Îți mulțumesc c-ai avut grijă de casa pe care am construit-o cu atâtea sacrificii pentru mama noastră. 

Cum am scris de-atâtea ori pe bloguri și în cartea: „Când părinții devin copii”, puțini oameni înțeleg și recunosc sacrificiile pe care le fac unii copii ca să aibă grijă de părinții lor, în cazul acesta, al tău. 

Una este să mergi în vizită o dată pe săptămână, să stai 2 zile cu ei sau o lună, când ești în vacanță  – și alta este când stai zi de zi cu părinții tăi, în casa lor – luni de zile, ani – și te ocupi de toate, cum ai făcut tu (și celelalte surori pe rând). 

Cât ai stat tu de data asta? 
1 an și 3 luni parcă. Lună de lună. 

Și nu mai ai 20 de ani. Probleme de sănătate cu duiumul, că cine-i sănătos ca un pește dintre noi? 

Poate ai avut zile, mai bine zis, în mod sigur ai avut zile în care n-ai fi vrut să te ridici din pat la ora 7 dimineața  – în fiecare dimineață rece (iarnă, toamnă, primăvară – anul acesta până-n mai aproape), să aduci lemne (poate pe viscol și ninsoare, ori pe ploaie), să le așezi frumos în sobă și să faci focul – apoi să pregătești micul dejun și să te-ngrijești de mama și de casă. 


Poate n-ai fi vrut, pentru c-ai muncit toată viața ta. Și-atâția amari de ani te-ai ridicat din pat și ai plecat la muncă-n creierul nopții, după ce-ai dormit câteva ore. 
Poate n-ai fi putut, că te doare și una și alta și nu știi care durere e mai mare. 
N-ai fi putut, că nu dormi bine noaptea, și-adormi înspre dimineață numai... ca atât de mulți dintre noi. 
Vicisitudinile vieții, sănătatea șubredă, muncă, sacrificii, vremurile încercate... Ai fi vrut să stai sub așternuturi până târziu, dar a trebuit să te ridici, ca să-i dai mamei ce are nevoie. 

Și n-ai avut doar grijă de mama, ci ai avut și de tata. De mama și de tata împreună. 
Și cât de greu a fost atunci... Căci sărmanul nostru tată a fost suferind atâția amari de ani... 
L-ai dus, dragă soră, pe tatăl nostru ca să fie operat la ochi, că nu mai vedea deloc. 
L-ai dus la spital. 
L-ai dus să i se facă dantură... și câte complicații au fost atunci și de-a lungul anilor în care ne-am îngrijit de părinții noștri iubiți.  
Numai noi știm. 

Că tu ești descurcăreață, că mai descurcăreață decât tine nu cunosc pe pământul ăsta. 
Mereu zic oamenilor că dacă te-ar duce cineva-n inima junglei ori în Japonia și te-ar lăsa acolo singură, tu ai reuși, fără doar și poate, să te întorci acasă. 

Ai mintea brici, dragă soră. 
Ai fi putut fi o femeie de afaceri de mare, enorm succes, dacă timpurile ar fi fost altfel. 
Dacă n-ai fi avut atâtea necazuri. 
Nu cunosc pe nimeni cu un asemenea potențial. 

Draga mea soră, ai două fete incredibile. Frumoase, gingașe, elegante, deștepte muncitoare, drepte... fete la locul lor. 
Calitățile lor ar putea continua pe mai multe pagini...  dar nu vreau să se creadă că le laud prea tare. Nu ar fi laudă, e adevărul pur. 
Orice mamă și-ar dori fete ca ale tale. 
Și-mi cer mii de scuze că pare să nu le fiu aproape. 
Așa cum i-am scris și Anei, nu e că nu-mi pasă de ele. 
Îmi pasă infinit de mult. 
Mă interesez de viața lor. Întreb pe unul și pe altul... că pe Facebook sau alte rețele de socializare nu stau. Pe Whatsapp sunt dor din necesitate, ca să știu ce se întâmplă acasă cu mama, cu voi... 
Mă bucur din toată inima când le este bine, și-mi plânge sufletul când au probleme. 
Mă rog pentru ele-n fiecare seară. 

Poate tu nu-ți amintești, dar am avut și eu grijă de ele când erau mici. „Am stat” cu ele, când tu erai plecată cu treburi și treburi, ori poate la serviciu. 
N-am fost o prea bună babysitter și pentru asta mă căiesc în toate zilele vieții mele, dar măcar nu s-a-ntâmplat vreo tragedie cât am fost cu ele. 
Nu știu dacă ți-am spus vreodată, dacă am avut curajul să-ți spun că am pierdut-o pe Alexandra-ntr-o noapte, când erai la muncă la Țevi, schimbul 3. 
Și unde nu m-am dus s-o caut?! 
Pe străzi în noapte... Strigând-o disperat fără răspuns... 
Dar unde-ar fi putut să meargă, că ușa era închisă cu cheia, și ea era mică, n-ar fi putut ajunge la cheie? N-ar fi avut puterea s-o întoarcă. 
Mă întrebam nedumerită.

Dormeam toate trei pe jos, pe-o plapumă mare, că-mi era frică c-or să cadă din pat și n-aveam să le aud. Și nu voiam să se rănească. 
Și m-am trezit din somn din cauza țânțarilor – mari sugători de sânge, nemernicii! Luiza lângă mine, dar Alexandra nu-i! 
Doamne, ce spaimă am tras!  
Mi se părea un coșmar. 
Că nu era posibil în realitate ca un copilaș să dispară fără urme-n întuneric, dintre patru pereți și-o fereastră cu zăbrele. 
Am fugit afară-n cămașă de noapte, desculț, și-am căutat-o peste tot... și n-am găsit-o. 
Era beznă, poate era 3 dimineață,... țipenie de om pe străzi. 
Câte un lătrat de câine se auzea din când în când aproape. Îmi era teroare de câinii aceia, mă atacaseră de mai multe ori cât am stat pe la tine, dar în noaptea aia nefastă, nici n-am băgat de seamă pericolul ce mă păscuse. 
Nu era telefoane pe-atunci... în Epoca de Aur. Nu știam că trebuie să anunți poliția în astfel de cazuri... eram singură... cât să fi avut 12 ani, poate?  

M-am întors în garsonieră, împietrită, incapabilă să plâng. M-am așezat pe pat complet deznădăjduită,  imaginându-mi reacția ta când avea să afli... și uite fetița! 
Dormea liniștit, drăguța de ea. 
Căpșorul cu părul ei negru ca pana corbului pe pat și corp'șorul la vale. În picioare adică. 
Atât de mică era. 
Se vede că se trezise și te căutase, că mereu plângea după tine, dar cum nu te găsise-n pat, obosită, a adormit în picioare lângă recamier. 
Un miracol am crezut că e. 
Și lacrimi calde au început să mi se rostogolească pe obrajii roșii ca focul de-atâta zbucium și durere. 
Am stat și am privit-o ore-n șir, printre lacrimi și rugăciuni... 
Am mulțumit cerului că nu a permis să se întâmple o tragedie... o altă tragedie... că atâtea se-ntâmplă pe pământul ăsta...


Tu poate crezi că nu-mi amintesc de dulciurile pe care mi le aduceai când veneai în vizită. 
Eu îmi amintesc tot (oare știu ce nu-mi amintesc?!). Corect este: cred că-mi amintesc tot, chiar dacă afantazia* nu mă lasă să văd imagini în mintea mea, îmi amintesc faptele, emoțiile, reacțiile, consecințele generozității tale. 

Îmi amintesc că m-ai luat în vacanța de vară la tine, la Roman. 
Pentru noi, copiii de la țară născuți pe vremea lui Ceaușescu, să mergem în oraș era o bucurie fără margini. 
Îți mulțumesc pentru că ai făcut asta pentru mine, sora ta mai mică. 

Unii știu că eu scriu proză, dar tu scrii poezii, dragă soră. 
Sunt sigură că toți cei care te cunosc sunt la cunoștință de asta. 
Ai compus sute, poate mii de poezii, cu diferite ocazii fericite și nefericite: zile de naștere, aniversări, înmormântări, celebrări varie etc. 
Creștinii catolici din Gherăești te-au văzut, desigur, la biserică, când te-ai urcat la altar și-ai recitat versurile compuse de tine pentru tatăl și unchiul nostru. 
Deși aveai emoții, vocea ți-a fost fermă și-ai rămas perfect stăpână pe situație. 

Te-ntrebă unii uneori dacă eu sunt autoarea versurilor pe care le reciți tu. 
Nu, nu sunt eu. 
Avem stiluri complet diferite. 
Tu compui pentru familie și prieteni, versuri personalizate. 
Eu scriu pentru oameni și viață-n general. 


Te rog să mă ierți că n-am inclus poezia dedicată tatălui nostru în „14 nuanțe de roșu”, dar n-am reușit să descifrez scrisul tău.
Nici pe-al meu nu-l descifrez, darmite pe-al altuia.
Aș fi vrut așa de mult să arăt cititorilor memoriilor mele comuniste cât de mult l-ai iubit pe tatăl nostru, dar n-a fost posibil. Timpul a fost scurt, și-am avut așa de multe de făcut...
Dacă ar fi fost într-un document electronic, cum scriu eu acum, ar fi fost simplu. Aș fi copiat și lipit în Word, dar n-a fost și n-am avut timp să investesc în transcrierea ei.

Dacă ai aduna toate poeziile tale într-un document electronic, ai putea să-l publici, ca să rămână pentru posteritate. Poate nu faci bani, dar lași moștenire copiilor tăi. 
Ți-am zis de multe ori asta și sper c-o vei face într-o zi. 

Versurile ce ai compus despre badante a avut un succes imens pe Facebook. 
Mii de oameni au dat like și au distribuit pe paginile lor. 
Felicitările mele, dragă soră! 

Îmi cer scuze și pentru că uit când este ziua ta de naștere sau onomastica și nu-ți urez La mulți ani fericiți. 
Astăzi, 1 august, este ziua cuiva dintre noi, cei 10 copii născuți din Iosif și Maria. 
Poate a lui Tatiana. Dar este numai o impresie. 
Nu-mi amintesc. Nu am memorie pentru dare, doar pentru poveștile pe care nu am timp să le scriu. 

În mod sigur nu ți-am spus niciodată că te iubesc, dragă soră. 
N-am cum să nu te iubesc, suntem surori de sânge, din aceeași părinți. 
Că tu știi la fel de bine ca mine, că frații trebuie să se-nțeleagă și să rămână uniți în ciuda neînțelegerilor, să nu se vorbească de rău și să nu se învrăjbească unii împotriva altora, altfel părinții rămân de izbeliște și e păcat. Păcat de moarte. 

N-am crescut împreună, că erai la Brașov când m-am născut eu, dar îmi amintesc când veneai în vizită... atât de elegantă! 
Plâng când mă gândesc cât de mult suferi, și mă rog să te simți mai bine-n fiecare seară. 
Cerul știe ce-i în inima mea și-aș dori mult de tot să știi și tu. 

Îți sunt recunoscătoare pentru tot ce-ai făcut pentru părinții noștri. 
Locul îți este rezervat în ceruri pentru binele necondiționat ce ai făcut și faci, când numai tu știi cât de greu îți este. 

Să ai înmiit înapoi și să dea Domnul să ai parte de aceleași îngrijiri ce ai acordat părinților noștri, dac-o să ai nevoie. Dar eu îți doresc să nu fii niciodată neputincioasă, să fii înconjurată de iubire, pace și să ai condiții de trai bune până la adânci bătrâneți. 

Cu mult dragoste și eternă recunoștință, 
sora ta mai mică, Cristina

Trandafir-verde-fond-albastru-flori-deosebite

*Afantazia = este incapacitatea de a vedea imagini în minte. Este o „condiție”, nu o boală. 
Detalii aici (apasă –  vei fi dus pe un alt blog al meu), dacă ești interesat. 



joi, 29 iulie 2021

Mesaj de iubire: La mulți ani fericiți, dragă frățior!


Dragă Sebastian, Sebi – pe 29 iulie, acum... ceva ani, te-a adus mama pe lume.

Al 11 lea copil al lui Iosif și al Mariei – mezinul familiei Gherghel.

Aveam doar 1 an și 8 luni și, deși se crede că copiii nu pot avea amintiri de la o vârstă așa de fragedă, eu îmi amintesc când te-a adus mama acasă, ca și cum ar fi fost ieri. Îmi amintesc cum sugeai cu nesaț la sânul ei. 
Erai așa de mic... Nu mai văzusem nimic așa de mic până atunci.

Afantazia îmi permite să-mi amintesc trecutul doar ca fapt, nu reușesc să văd imaginile acestea în mintea mea, dar emoțiile și atmosfera din casă le văd aievea, căci sunt imortalizate în inimă. 

Te-am iubit din prima secundă în care te-am văzut. Casa s-a iluminat parcă dintr-odată și mă uitam la tine ca la o minune. Am crezut c-ai fost trimis special pentru mine. 
Aș fi vrut așa de tare să-nțeleg de ce plângeai și, dacă sufereai, să-ți alin durerea. Aș fi dat orice, dar a fost peste puterile mele.

O mare căință a mea este că, deși te iubeam angelic, nu ți-am fost de ajutor în copilăria noastră.

Din prea mare iubire, am fost mult prea protectivă și ți-am făcut mai mult rău decât bine.

Iubite frate, au trecut atâția ani de-atunci... o eternitate parcă și sper ca tu să mă fi iertat pentru că-n loc să-ți astâmpăr durerea, ți-am creat și mai multă. Nu aveam prea multă minte. Iartă-mă! 

Încerc să-mi imaginez copilăria fără tine și-mi este imposibil. 

Noi trebuia să fim frați, în același loc și-n același timp. A fost menit să creștem împreună. Exact cum s-a-ntâmplat.

Îți datorez atât de mult... infinit de mult. 

Nu aș fi ce sunt azi, fără tine. 

M-ai ajutat mai mult decât îți poți imagina.

Din ziua în care te-ai născut, 29 iulie, ai fost arteficele creșterii mele spirituale, al dezvoltării mele ca individ.

Am vrut să fiu un om bun pentru tine-n primul rând. 

Fără să-ți dai seama ori fără să vrei, m-ai învățat să văd dincolo de cuvinte, dincolo de tristețe, dincolo de măști de fericire. 

Sunt multe evenimente ce-mi amintesc din timpul nostru (nu prea lung) împreună la părinți, dar două dintre ele au avut un impact extraordinar asupra viitorului meu. 

Primul este tragic – unul dintre cele mai mari suplicii ale mele, cu care trebuie să conviețuiesc, și nu vreau să-l strig în patru zări și mări.

Dar celălalt... celălalt...

Eram copii, tu aveai poate 5 anișori. Ori 6. Nu-mi amintesc precis, dar eram mici. Eu am crescut repede – (fizic), m-am dezvoltat rapid – dar tu erai mic pentru vârsta ta, parcă zdrobit prematur de vicisitudinile vieții.

Veneam de la Moldova, de la pârâu. Obosiți, flămânzi și înfricoșați. Și pe la silozuri, sar câinii pe noi. Eu eram terorizată de câini. 
Iar tu... tu, iubite frate, tu... atât de mic te-ai pus în fața mea ca să mă aperi. Un scut protectiv. Și nu pentru că nu-ți era frică – îți era la fel de frică pe cât îmi era mie, poate chiar mai multă. 
M-ai apărat din instinct, pentru că ești om bun. 
Atât de mic... Ți-ai pus corpul și viața la risc pentru altcineva.

Nu cred să fi asistat vreodată la un mai mare act de jertfă. 

Nu ne-au mușcat câinii, am trecut de ei și de data aceea. Așa a fost să fie. 

Una dintre cele mai mari lecții de viață care mi-au fost îngăduite. 

Când îmi este greu să-ndur răutatea oamenilor, îmi amintesc de scena asta, ca să nu-mi pierd speranța în umanitate. Oamenii  unii – sunt capabili de o iubire infinită.

Jertfa ta de-atunci mi-a modelat caracterul și personalitatea. 

O altă deosebit de dramatică amintire despre curajul tău eroic (fără exagerare), este aceea în care te-ai dus să recunoști trupul neînsuflețit al iubitului nostru frate, Petrică. 
Eu... noi n-am reușit să găsim curajul să facem asta. 
Tu te-ai sacrificat pentru noi toți. Pentru mama, tata, frați și surori. 
Că trebuia să știm că s-a dus... să nu mai căutăm, să nu mai așteptăm să sune, să ne spună că e bine sănătos. Și poate fericit în sfârșit. 

Ți-ai jertfit armonia nopților pentru noi. 
Că oricine este pus în situația să recunoască identitatea unui corp încremenit în timp, are coșmaruri toată viața. 
Și tu știai asta. 
Și tot te-ai oferit. 
Și câtă mâhnire... câtă jale să realizezi fără umbră de dubiu că era chiar el, fratele nostru sărman și nu un străin fără nume și fără un trecut cu noi... .
Sufletul ți-a fost și-ți mai este încă sfâșiat de durere. 
Parcă te văd aievea când ai ieșit de-acolo pășind din inerție... alb la față.  
Un fapt. 
Și ochii tăi albaștri continuă să-l vadă întins pe o masă rece, singur, împietrit în tenebre și... atât de departe... dincolo de eternitate. 
Alean fără sfârșit. 

N-am cuvinte să-ți mulțumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine.

Că de n ori te-ai jertfit, ca eu să-mi mențin seninătatea. Ai luat asupra ta patimile mele... 

M-ai sprijinit fizic, m-ai ocrotit moral, m-ai ajutat financiar de nenumărate ori. 
M-ai salvat din fel de fel de încurcături. 

Tu m-ai încurajat să scriu pe bloguri. M-ai împins de la spate când am zis că nu pot, nu știu, nu merit, nu am dreptul... 
„Înveți”, mi-ai spus simplu. 
De la tine a pornit cariera mea de autor. Îți datorez totul. Fără tine, eu nu aș exista.

Știu că tu nu ești mândru de tine, dar sunt eu. 
Eu sunt atât de mândră de tine, că mai mândră nici nu se poate! 
Te-aș purta în piept ca un mărțișor, dar te port doar în gând și-n inimă. 

Cum am zis, a fost scris să fim copiii mai mici ai lui Iosif și ai Mariei Gherghel din Gherăești, județul Neamț, și să copilărim împreună în vremuri comuniste. 
Nu aș fi putut avea un frate mai bun sau altfel. Nu mi-aș fi dorit. 
Sunt cea mai norocoasă soră din lume!!! 

Mi-e dor, frățioare, de tine. Mi-e așa de dor, că mii de leghe ne despart și ne vedem teribil de rar. 
În 11 ani, ne-am întâlnit de două ori... 
Dar așa trebuie să fie. 

Dragul meu frățior, dragostea ce simt pentru tine nu are limite și mă rog să fii senin în toate zilele vieții tale. 

La mulți ani fericiți, preaiubite frate! 
Pacea să te copleșească, să fii înconjurat doar de iubire și bunătate în toate zilele vieții tale. 


P S Anul acesta nu ți-am trimis felicitare cu o lună mai devreme.

Dacă n-ai fi glumit pe tema asta, nu mi-aș fi dat niciodată seama. Data ta de naștere este singura zi ce știu precis când cade... nu știu cum am reușit s-o-ncurc. Și nu numai o dată.

Un mare mister.
Poate un semn.


trandafir-albastru-cu-picaturi-de-ploaie

miercuri, 28 iulie 2021

Eternă recunoștință, dragă soră Ana!

Dragă soră, 

Sper că ai ajuns cu bine acasă și că ai reușit să dormi și să te odihnești. 

Îți mulțumesc din suflet pentru că ai avut grijă de mama noastră așa de drăgăstos.  

muscata-roz-aprins-picaturi-ploaie-floare-frumoasa



Îți mulțumesc pentru sacrificiile pe care le faci, pentru generozitate, pentru grijă, pentru înțelegere și pentru frumusețea sufletească.

Cu tine, mama noastră o domnește. Toate mofturile i le faci, și ea, mama noastră – chiar dacă nu ar spune sau nu ar admite niciodată – îți este recunoscătoare.

I-a plâns sufletul când ai plecat acasă. A zis că și le-a ascuns, ca să nu te facă și pe tine să plângi. Că, știi, plânsul este contagios. Și-odată ce-ncepe unul, toți de la noi din familie încep să smiorcăie și să se umple de muci. Bine măcar că nu bocim pe cuvinte... Ce jale ar fi! Mamă, mamă!

Îmi curg mucii, deci exist. Știu că nu-ți place fraza asta, dar n-ai cum să zici altfel. Este purul adevăr. Curat murdar.

Știai că „Îmi curg mucii, deci exist” e numele celei mai populare poezii pe care am compus-o, nu? Nu e o capodoperă literară, dar e de râs. Și de râs avem mereu foarte multă nevoie.





Ți-ai lăsat casa ta în Zărnești și te-ai întors în satul natal și anul acesta (2021), în casa nouă a mamei, ca să te îngrijești de ea, că nu poate, sărmana, să stea singură la 86 de ani.

Ai avut grijă și de tata, și de mama – de amândoi odată – atât de mult, mult timp. Și cât de greu a fost fără apă și baie în casă... Cât chin, câtă suferință, câte neajunsuri și-atâta muncă...

Să-ți lași viața proprie și să mergi să te-ngrijești de părinți, e un sacrificiu imens, ce mulți nici nu-și imaginează. Și facem asta, cu rândul, de foarte mulți ani.

Tu ai luat-o pe draga noastră mamă și-acasă la tine, după ce s-a stins dragul nostru tată, că nu era altă soluție. Și-a fost greu... foarte greu pentru amândouă, că mama noastră n-a locuit niciodată la bloc. Și-atâtea lucruri a trebuit să explici și ea să-nvețe... Atâtea lucruri au trebuit să fie altfel decât de obicei pentru amândouă...

Cine nu-și dă seama sau nu vrea să-ți dea credit pentru cât de mult te-ai implicat și te implici, ori cât de greu ți-a fost, e un om rău.



Dragă soră, poate nu ți-am spus niciodată – că noi, ăștia din familia Gherghel, suntem timizi cu exprimarea deschisă ori afișarea fățișă a sentimentelor candide – dar ți-o spun acum: Te iubesc, dragă soră!

Nu te iubesc numai pentru că-mi ești soră și „sângele apă nu se face”, ci te iubesc pentru că ești bună, frumoasă, cinstită, gentilă , binevoitoare, săritoare și mereu zâmbitoare, chiar dacă totul te doare-n corp și suflet.

Am scris și-n „14 nuanțe de roșu”, tu pentru mine ai fost mereu ca o zână. 
Erai deja măritată când m-am născut eu. Ba chiar aveai un bebe și tu, pe Eusebiu. N-am crescut cu tine-n casă, dar am crescut cu pachetele pe care le trimiteai, pline de fel de fel de bunătățuri*. 
Eu nu „eram” cu dulciurile și nici cu dulceața în general, dar dulceața de zmeură era irezistibilă pentru mine. Cea mai bună dulceață pe care am mâncat-o vreodată. De fiecare dată în care văd zmeură, gândul îmi fuge la tine și la dulceața pe care-o trimiteai în fiecare pachet. Ce delicatesă...

Când vedeam un plic în poartă, știam că-i de la tine. Îmi bătea inima să-mi sară din piept de nerăbdare s-o citesc, să văd ce face „zâna bună”. Dar nu-l deschideam până nu ne adunam toți în acasă, în special părinții noștri.

Pe ghicite citeam, c-o iotă nu-nțelegeam din scrisul acela hieroglific.

Aveai o viață foarte plină, 3 copiii de îngrijit, serviciu, casă, soț, împletit etc. Dar tu găseai mereu timp să ne scrii. Și-o făceai repede, printre secunde... 
Cum să scrii frumos? Când? 

Să-mi vezi mie scrisul... mai rău ca cu picioarele. Ca cu picioarele de rață, de fapt!

Și când veneai în vizită, erai o apariție eterică. Atât de elegantă... cu părul lung, creț și zâmbind cu gura până la urechi la toată lumea. Te opreai și vorbeai cu toți, că-i cunoșteai sau nu, tu-i salutai și schimbai câteva cuvinte cu oricine voia să stea la taclale.

Era și este imposibil să nu fii iubită de toți.

Ai împletit și croșetat așa de mult... și te dureau mâinile, degetele de la andrele și croșet și tot ai făcut tuturor seturi de lansetă și haine lungi... ce frumuseți și câtă muncă la ele!

Ai și ai avut mereu un cuvânt bun de spus oricui. Ții frații uniți – c-așa trebuie să fie frații care au părinți de îngrijit – și-ncerci să-i îmbunezi pe toți care sunt supărați.

Plătești slujbe pentru cei ce nu mai sunt printre oameni, faci praznice și dai mult de pomană în onoarea lor.

Ești un om darnic și milostiv. 

Orice om care te cunoaște spune asta.



Dragă soră, te rog să mă ierți pentru că-mi pierd răbdarea câteodată. N-oi fi având copii și bărbat, dar nu sunt lipsită de griji și probleme.

Te rog să mă ierți și pentru că nu-ți urez „La mulți ani” când trebuie, de onomastică sau chiar de ziua ta. Nu am minte pentru date și astfel de lucruri lumești. Eu nu sunt ca tine, n-am un carnețel cu toate aceste date. Mi-aș putea face unul, adică mi-am făcut de mai multe ori, dar le-am rătăcit printre povești. 
Mintea mea e mereu altundeva, într-un univers paralel, unde toată lumea-i bună, unde frații se sprijină și nu se vorbesc de rău. 

Iartă-mă și pentru că nu țin legătura cu copiii tăi, nepoții mei. Îi iubesc pe toți și mă informez despre cum le merge, mă rog pentru ei, mă doare inima când le este greu și mă bucur când le este bine, chiar dacă nu spun. Știi cum sunt eu... Printre povești, nu oameni. Povești ce urlă să fie scrise.

Iartă-mă pentru tot ce spun ori fac și te supără, fără ca eu să știu. 
Mi-aș dori să crezi că n-o fa dinadins. Nu ți-aș face rău niciodată. Nici ție, niciunuia dintre frații mei iubiți. Nu aș face rău niciunui om sau animal dinadins. Dimpotrivă. 
Frații trebuie să stea uniți, măcar cât sunt părinții în viață. 
Dacă nu, părinții au cel mai mult de suferit iar unii plătesc un preț prea mare. 


Draga mea soră, de ți-aș mulțumi de mii de ori, tot n-ar fi îndeajuns. Dar o fac încă o dată.

Îți mulțumesc pentru grija ce ai avut de mama noastră și anul acesta. 
Ți-ai făcut datoria morală cu mare dibăcie. 

Îți mulțumesc că ai scos-o la plimbare-n scaunul cu rotile – că nu mai poate să meargă departe, sărmana. 
Să vadă schimbarea satului în care a trăit toată viața (în afară de lunile, 8-9, în care ai luat-o cu tine, în Zărnești), a însemnat foarte mult pentru ea (mama). 
Nu ți-a fost deloc ușor, că drumurile nu sunt străzi. 
Un alt efort făcut exclusiv pentru mama noastră. 

Copil iubitor ca tine să aibă toate mamele și toți tații din lume. Părinții noștri au fost foarte norocoși să te aibă. 

Să dea Dumnezeu să ai parte de același tratament drăgăstos când o să ai tu nevoie, dar sperăm cu toții să nu ai, ci să fii în putere până la sfârșit. Universul să-ți întoarcă înapoi măcar o parte din binele pe care l-ai făcut și-l faci omenirii.

De-ar fi mai mulți oameni ca tine pe pământ, lumea ar fi mult mai frumoasă. 

Dumnezeu să te aibă mereu în pază și când existența ta pe-acest pământ va ajunge la final, să te ia la EL, în ceruri. 
Sacrificându-te să ai grijă de părinți cu-atâta dăruire, ți-ai rezervat locul în rai. 
Până atunci, mulți mulți ani să treacă, îți doresc să ai mereu pace și înțelegere, iubire și prețuire, sănătate și bucurii fără număr pe acest pământ.


Cu mult drag,

Cristina, sora ta cea mai mică



bunătățuri* = Este un cuvânt pe care-l folosesc că-mi place cum sună. Corect este: bunătăți 













duminică, 11 iulie 2021

Iartă-mă, tată, că nu te-am lăsat să mori

Dragă tată, nu mai ești printre noi de ceva ani – nici nu mai știu câți, refuz să-i număr – dar mă gândesc des la matale. La suferința ta, la izolarea completă – pe care mintea ta fracturată în așa de multe locuri ți-a impus-o – la lacrimile fără număr ce-ai vărsat... neînțeles de nimeni. 

Nu-ți plăcea gălăgia, nu te interesa ce era la televizor, nu voiai să asculți la radio, nu citeai... ci doar ședeai cu mâinile împreunate în poale, privind fără să vezi... 

Și ce frică îți era să rămâi singur...

Mi se rupe inima și-acum, numai cât mă gândesc. 

De ce te-am salvat de la moarte, tată? 
Numai ca să suferi și mai mult? 
Iartă-mă, preaiubite tată, iartă-mă. 
Iartă-mă, c-am știut c-aveai să chinui... tu, mama și noi toți cu matale. 

Iartă-mă, tată, iartă-mă că nu te-am lăsat să mori când ți-ai rupt femurul și-ai avut complicații la operație și după. 
Părea că Domnul te chemase la el, dar eu am pus piciorul în ușa cerului și am refuzat să te las să pleci de pe pământ. 

Iartă-mă, tată! Iartă-mă, matale, te implor. Că eu nu pot.

Nu pot să mă iert, tată. C-a fost un fapt pur egoist. N-am putut. N-am putut să te las să mori.

Și ori de câte ori mă gândesc la asta… foarte des – prea des – mă cuprinde o așa durere… de nu se poate explica în cuvinte... și mă strâng ghem și vărs o mare de lacrimi amare. 
Ca acuma. 
Ca întotdeauna. 

Capelă cu lumina aprinsă-Chapel

Nu te-am lăsat să mori, chiar dacă doctorii mi-au zis că s-a făcut tot ce s-a putut și mai mult nu era posibil. 
Iar preoții mi-au zis să mă-mpac cu gândul și să mă rog pentru sufletul tău. 
Și-n genunchi mi-au cerut să mă unesc la ei în rugăciune, dar eu am fugit, urlând că nu-i adevărat. 
Nu aveai să mori... Că nu aveam să permit! Nu era timpul tău. 
Nu aveai să pleci dintre noi, ca fratele meu și copilul tău, rătăcit pe aleile vieții, singur în martiriu... . 
Nu erai pregătit. 
Nu încă. 

Tată, tată, eu știam... știam că ți-era frică de moarte. Mi-ai spus de-atâtea ori. 
Îți era, dragă tată, așa de frică.. teribil de frică. Și de aia am umblat ca o nebună, pe viscol și ninsoare, din farmacie în farmacie, să cumpăr fiolele ce nu se găseau niciunde, că aveau un preț exorbitant, ca să te salvez. Și-am sunat peste tot... eu care nu suport telefoanele... Și-am implorat... 

Și toți mi-au zis că nu pot să lupt împotriva voinței Domnului. 
Dar eu nu luptam împotriva Lui, ci luptam pentru matale. 

Și-am reușit, tată, am reușit să te scot din ghearele morții. 
Dar nu sunt mândră de mine, dimpotrivă. Mă detest zi de zi, minut după minut. Îmi detest slăbiciunea. 

De ce, de ce a căzut pe mine decizia asta? 
N-ar fi trebuit să am o asemenea greutate pe umeri... .

Căci cu ce preț, tată, cu ce preț  te-am salvat?! 
Mi-am pierdut sănătatea eu... și nimeni... nimănui nu i-a păsat. Și cel mai rău este că toți m-au acuzat pentru ce-am făcut. 

M-au acuzat că sunt prepotentă. Că insist ca lucrurile să iasă cum vreau eu.
Dar eu niciodată... niciodată n-am avut ce vreau și niciodată n-am cerut ca lucrurile să fie cum doresc - ori dacă am făcut-o, nu a fost pentru mine, ci pentru ei... pentru noi. 
Eu m-am adaptat întotdeauna, mi-am pus viața în pauză și-am luptat pentru voi... să fie bine la toți. M-am sacrificat pentru binele comun... 
În zadar, căci tot ce-am făcut a fost interpretat în feluri în care niciodată n-aș fi bănuit... 
Din iubire am cerut schimbări... din cea mai profundă iubire, nu din prepotență. 

Am vrut așa de mult să te salvez, să-ți dau o altă șansă să te-mpaci cu ideea că-ți va veni și ție rândul într-o zi să pleci de lângă noi. 
Am crezut c-aveai să-ți pui ordine în gânduri... 

Și am știut, tată, am știut că salvându-te pe matale, avea să-mi condamn frații, surorile, pe mama și pe matale, tată, la și mai multă suferință. 
N-am făcut decât să amân inevitabilul... și am știut. Știam... știam, tată, că îngrijirea ta avea să ne coste pe toți o căruță de bani și-un ocean fără fund de durere.

Și tu, dragă tată, plângeai așa de mult... și-așa de des. Ne-ai rupt inima cu lacrimile matale.


Și-acum, când scriu aceste rânduri, mă-ntreb: „Dac-aș putea da timpul înapoi, aș lua o altă decizie?”

Nu. 

N-aș lua. 

Mi-am pus această întrebare de-o mie de ori. 
Nu era necesar, că știu exact c-aș face același lucru. Nu pot să concep altfel. Aș face la fel și pentru un străin, darmite pentru matale, tată preaiubit. 
Poate sunt bolnavă mintal. Poate sunt masochistă și nu știu...
Dar n-am făcut-o pentru mine, ci pentru matale... că mi-ai spus că-ți era teamă... așa de teamă să dai ochii cu Dumnezeu. Să dai socoteală pentru greșelile matale... 

Dar ce păcate ai putut face tu, tată, care mereu l-ai slujit pe Cel de Sus? 
Spuneai la spovadă, între patru ochi, că aveai gânduri necurate și poate unii te-au crezut și te-au condamnat pentru ele... iubite tată.  
Însă nu voit aveai aceste gânduri... ci mintea matale ruptă de realitate. 
Ea gândea fără voință deplină... și cine te-a crezut a păcătuit infinit mai mult decât matale. 

Chiar și-acum, după decenii de tortură... sacrificii, lipsuri... și-atâta pătimire.... infinită, eu tot aș alege să fac imposibilul ca matale să ai o altă șansă să te-mpaci cu sfârșitul. 
Chiar dac-ai avut-o și n-ai profitat de ea... N-ai profitat, pentru că mintea obosită nu te-a lăsat. 
Iartă-mă, tată!

Eu știu că n-aș putea să te las să mori, pe când tu ai face exact opusul.

Și numai eu aș greși. 

Că ce fel de pietate este aceea care condamnă un bolnav la și mai mulți ani de pătimire? 
Iartă-mă, tată! 

Un semn de-aș avea de la matale, că m-ai iertat... poate n-aș plânge așa de mult. 
Poate nu m-aș acuza zi de zi, minut după minut de egoism și cruzime. 

Iartă-mă că din iubire curată, ori poate slăbiciune, am condamnat pe toți cei pe care-i iubesc la atâția ani de restriște.

Iartă-mă, preaiubite tată. 
Iartă-mă. 
Te rog. 
Tu știi ce-i în inima mea. 

Și când îl vei întâlni pe Petrică, spune-i, tată, asigură-l că nu l-am uitat și-ntro zi... într-o zi avem să-l plângem așa cum se cuvine. 
Spune-i că l-am iubit profund... și roagă-l să ne ierte că n-am fost lângă el când a avut cea mai mare nevoie de sprijin. 
Nu este zi de la Dumnezeu să nu ne gândim la el... la matale, la Pavel, la bunici și la cei pe care i-am cunoscut... și despre care ni s-a povestit. 
Că toți spun că oamenii sunt uitați când pleacă dintre noi. Că este ca și cum n-ar fi fost. 
Însă voi veți trăi în etern, căci am să scriu despre voi în fiecare existență. 
Și poate-așa – chiar și peste un milion de ani – mă veți fi iertat. 

Dar, mai ales, tată, iartă-mă că-n acea zi nefastă  – știi tu când s-a udat patul (total din greșeală) – am țipat la matale.  

Este cel mai mare regret pe care-l am în privința îngrijirii matale. 
N-am înțeles atunci. Nu aveam înțelepciunea necesară. 
Acuma știu... da-i prea târziu. 
Iartă-mă, matale, tată, că tu ai iertat mereu pe toți. Niciodată n-ai purtat pică pe nimeni. 
Iartă-mă, că eu nu pot. 

Cu dragoste profundă și umilință infinităa șaptea fată a matale și penultimul copil, 
Cristina 


Fotografie de pe Pixabay

Emoționant

Iartă-mă, tată, că nu te-am lăsat să mori

Dragă tată, nu mai ești printre noi de ceva ani – nici nu mai știu câți, refuz să-i număr – dar mă gândesc des la matale. La suferința ta, l...