Nu. N-am uitat, draga mea soră. N-am uitat și nu ignor câte luni consecutive ai avut grijă de mama noastră.
N-am cum să uit, că dacă n-ai fi fost tu, cine știe pe unde ar fi sărmana noastră mamă acum.
Dragă soră Iuliana – Iulica, pentru familie și toți cei care o cunosc – a 3 a născută din Iosif și Maria Gherghel din Gherăești – îți sunt recunoscătoare până la cer și-napoi pentru că ai stat cu mama noastră atât de mult timp.
Îți mulțumesc pentru înțelegerea pe care i-ai arătat-o, pentru respectul, grija și iubirea cu care ai înconjurat-o.
Dacă n-ai fi venit să mă înlocuiești, când a trebuit să plec ca să plătesc datoriile mari făcute când am construit casa mamei, ce s-ar fi întâmplat cu mama noastră?
Era 29 decembrie 2019, iar tu erai la Brașov, în vacanță la draga noastră soră Ana (despre care am scris aici).
Plecaseși cu câteva zile înainte, poate 2 săptămâni, ca să petreceți Crăciunul și Revelionul împreună. Două văduve.
Eu am fost constrânsă să emigrez (din nou) deodată, și nu la muncă sigură, și toată lumea avea planuri de Revelion, că așa se face.
Eram absolut disperată, că unul dintre cei care îmi împrumutase banii pentru ferestre, i-a vrut înapoi dintr-odată, pe loc, c-un an mai degrabă decât ne înțelesesem. Și nu pentru că avea nevoie.
Dar asta-i o altă discuție.
Nu aveam de unde să iau și acești bani, când nici pentru biletul de avion nu erau în pușculița mea, dar în câteva zile am căutat de lucru și am fost nevoită să plec. Pe nepusă masă.
Nu a fost o decizie ușoară, chiar deloc, că după an de muncă colosală cu casa și cu sănătatea mamei, abia așteptam Revelionul, să primesc copiii cu ursul – urători. Îmi doream așa de mult asta, că-mi era dor... incredibil de dor de tradițiile românești, pe care nu le văzusem de mai mult de 20 de ani.
Nu aș fi vrut să plec atunci, s-o las pe mama singură-n toiul sărbătorilor. Dar nu aveam soluție. Niciuna. Mama nu știa. Nu i-am spus că trebuie să plec.
Cum să uit că ai abandonat planurile tale, ca să vii să mă înlocuiești în îngrijirea mamei noastre?
N-am cum să uit că n-ai avut inimă s-o lași pe mama singură. Mama care ne-a dat viață și ne-a crescut.
Și pentru asta-ți mulțumesc din toată inima mea.
Că nu știu ce s-ar fi întâmplat cu ea, sărmana.
Dragă soră Iuliana – Iulica, pentru familie și toți cei care o cunosc – a 3 a născută din Iosif și Maria Gherghel din Gherăești – îți sunt recunoscătoare până la cer și-napoi pentru că ai stat cu mama noastră atât de mult timp.
Îți mulțumesc pentru înțelegerea pe care i-ai arătat-o, pentru respectul, grija și iubirea cu care ai înconjurat-o.
Ai ținut casa lună. Fir de praf nu era nicăieri. Nicio scamă pe covor.
Spunea Săndica că parcă era rai când venea în vizită.
Mama citea, liniște și pace.
Totul în ordine, focul duduia în soba pe care țineai un vas cu apă, în care vărsai câteva picături de ulei de pin sau eucalipt din când în când, ca să desfunde sinusurile.
Îți mulțumesc c-ai avut grijă de casa pe care am construit-o cu atâtea sacrificii pentru mama noastră.
Te rog să mă ierți că n-am inclus poezia dedicată tatălui nostru în „14 nuanțe de roșu”, dar n-am reușit să descifrez scrisul tău.
Nici pe-al meu nu-l descifrez, darmite pe-al altuia.
Aș fi vrut așa de mult să arăt cititorilor memoriilor mele comuniste cât de mult l-ai iubit pe tatăl nostru, dar n-a fost posibil. Timpul a fost scurt, și-am avut așa de multe de făcut...
Dacă ar fi fost într-un document electronic, cum scriu eu acum, ar fi fost simplu. Aș fi copiat și lipit în Word, dar n-a fost și n-am avut timp să investesc în transcrierea ei.
Dacă ai aduna toate poeziile tale într-un document electronic, ai putea să-l publici, ca să rămână pentru posteritate. Poate nu faci bani, dar lași moștenire copiilor tăi.
Cum am scris de-atâtea ori pe bloguri și în cartea: „Când părinții devin copii”, puțini oameni înțeleg și recunosc sacrificiile pe care le fac unii copii ca să aibă grijă de părinții lor, în cazul acesta, al tău.
Una este să mergi în vizită o dată pe săptămână, să stai 2 zile cu ei sau o lună, când ești în vacanță – și alta este când stai zi de zi cu părinții tăi, în casa lor – luni de zile, ani – și te ocupi de toate, cum ai făcut tu (și celelalte surori pe rând).
Cât ai stat tu de data asta?
1 an și 3 luni parcă. Lună de lună.
Și nu mai ai 20 de ani. Probleme de sănătate cu duiumul, că cine-i sănătos ca un pește dintre noi?
Poate ai avut zile, mai bine zis, în mod sigur ai avut zile în care n-ai fi vrut să te ridici din pat la ora 7 dimineața – în fiecare dimineață rece (iarnă, toamnă, primăvară – anul acesta până-n mai aproape), să aduci lemne (poate pe viscol și ninsoare, ori pe ploaie), să le așezi frumos în sobă și să faci focul – apoi să pregătești micul dejun și să te-ngrijești de mama și de casă.
Poate n-ai fi vrut, pentru c-ai muncit toată viața ta. Și-atâția amari de ani te-ai ridicat din pat și ai plecat la muncă-n creierul nopții, după ce-ai dormit câteva ore.
Poate n-ai fi putut, că te doare și una și alta și nu știi care durere e mai mare.
N-ai fi putut, că nu dormi bine noaptea, și-adormi înspre dimineață numai... ca atât de mulți dintre noi.
Vicisitudinile vieții, sănătatea șubredă, muncă, sacrificii, vremurile încercate... Ai fi vrut să stai sub așternuturi până târziu, dar a trebuit să te ridici, ca să-i dai mamei ce are nevoie.
Și n-ai avut doar grijă de mama, ci ai avut și de tata. De mama și de tata împreună.
Și cât de greu a fost atunci... Căci sărmanul nostru tată a fost suferind atâția amari de ani...
L-ai dus, dragă soră, pe tatăl nostru ca să fie operat la ochi, că nu mai vedea deloc.
L-ai dus la spital.
L-ai dus să i se facă dantură... și câte complicații au fost atunci și de-a lungul anilor în care ne-am îngrijit de părinții noștri iubiți.
Numai noi știm.
Că tu ești descurcăreață, că mai descurcăreață decât tine nu cunosc pe pământul ăsta.
Mereu zic oamenilor că dacă te-ar duce cineva-n inima junglei ori în Japonia și te-ar lăsa acolo singură, tu ai reuși, fără doar și poate, să te întorci acasă.
Ai mintea brici, dragă soră.
Ai fi putut fi o femeie de afaceri de mare, enorm succes, dacă timpurile ar fi fost altfel.
Dacă n-ai fi avut atâtea necazuri.
Nu cunosc pe nimeni cu un asemenea potențial.
Draga mea soră, ai două fete incredibile. Frumoase, gingașe, elegante, deștepte muncitoare, drepte... fete la locul lor.
Calitățile lor ar putea continua pe mai multe pagini... dar nu vreau să se creadă că le laud prea tare. Nu ar fi laudă, e adevărul pur.
Orice mamă și-ar dori fete ca ale tale.
Și-mi cer mii de scuze că pare să nu le fiu aproape.
Așa cum i-am scris și Anei, nu e că nu-mi pasă de ele.
Îmi pasă infinit de mult.
Mă interesez de viața lor. Întreb pe unul și pe altul... că pe Facebook sau alte rețele de socializare nu stau. Pe Whatsapp sunt dor din necesitate, ca să știu ce se întâmplă acasă cu mama, cu voi...
Mă bucur din toată inima când le este bine, și-mi plânge sufletul când au probleme.
Mă rog pentru ele-n fiecare seară.
Poate tu nu-ți amintești, dar am avut și eu grijă de ele când erau mici. „Am stat” cu ele, când tu erai plecată cu treburi și treburi, ori poate la serviciu.
N-am fost o prea bună babysitter și pentru asta mă căiesc în toate zilele vieții mele, dar măcar nu s-a-ntâmplat vreo tragedie cât am fost cu ele.
Nu știu dacă ți-am spus vreodată, dacă am avut curajul să-ți spun că am pierdut-o pe Alexandra-ntr-o noapte, când erai la muncă la Țevi, schimbul 3.
Și unde nu m-am dus s-o caut?!
Pe străzi în noapte... Strigând-o disperat fără răspuns...
Dar unde-ar fi putut să meargă, că ușa era închisă cu cheia, și ea era mică, n-ar fi putut ajunge la cheie? N-ar fi avut puterea s-o întoarcă.
Mă întrebam nedumerită.
Dormeam toate trei pe jos, pe-o plapumă mare, că-mi era frică c-or să cadă din pat și n-aveam să le aud. Și nu voiam să se rănească.
Și m-am trezit din somn din cauza țânțarilor – mari sugători de sânge, nemernicii! Luiza lângă mine, dar Alexandra nu-i!
Doamne, ce spaimă am tras!
Mi se părea un coșmar.
Că nu era posibil în realitate ca un copilaș să dispară fără urme-n întuneric, dintre patru pereți și-o fereastră cu zăbrele.
Am fugit afară-n cămașă de noapte, desculț, și-am căutat-o peste tot... și n-am găsit-o.
Era beznă, poate era 3 dimineață,... țipenie de om pe străzi.
Câte un lătrat de câine se auzea din când în când aproape. Îmi era teroare de câinii aceia, mă atacaseră de mai multe ori cât am stat pe la tine, dar în noaptea aia nefastă, nici n-am băgat de seamă pericolul ce mă păscuse.
Nu era telefoane pe-atunci... în Epoca de Aur. Nu știam că trebuie să anunți poliția în astfel de cazuri... eram singură... cât să fi avut 12 ani, poate?
M-am întors în garsonieră, împietrită, incapabilă să plâng. M-am așezat pe pat complet deznădăjduită, imaginându-mi reacția ta când avea să afli... și uite fetița!
Dormea liniștit, drăguța de ea.
Căpșorul cu părul ei negru ca pana corbului pe pat și corp'șorul la vale. În picioare adică.
Atât de mică era.
Se vede că se trezise și te căutase, că mereu plângea după tine, dar cum nu te găsise-n pat, obosită, a adormit în picioare lângă recamier.
Un miracol am crezut că e.
Și lacrimi calde au început să mi se rostogolească pe obrajii roșii ca focul de-atâta zbucium și durere.
Am stat și am privit-o ore-n șir, printre lacrimi și rugăciuni...
Am mulțumit cerului că nu a permis să se întâmple o tragedie... o altă tragedie... că atâtea se-ntâmplă pe pământul ăsta...
Tu poate crezi că nu-mi amintesc de dulciurile pe care mi le aduceai când veneai în vizită.
Eu îmi amintesc tot (oare știu ce nu-mi amintesc?!). Corect este: cred că-mi amintesc tot, chiar dacă afantazia* nu mă lasă să văd imagini în mintea mea, îmi amintesc faptele, emoțiile, reacțiile, consecințele generozității tale.
Îmi amintesc că m-ai luat în vacanța de vară la tine, la Roman.
Pentru noi, copiii de la țară născuți pe vremea lui Ceaușescu, să mergem în oraș era o bucurie fără margini.
Îți mulțumesc pentru că ai făcut asta pentru mine, sora ta mai mică.
Unii știu că eu scriu proză, dar tu scrii poezii, dragă soră.
Sunt sigură că toți cei care te cunosc sunt la cunoștință de asta.
Ai compus sute, poate mii de poezii, cu diferite ocazii fericite și nefericite: zile de naștere, aniversări, înmormântări, celebrări varie etc.
Creștinii catolici din Gherăești te-au văzut, desigur, la biserică, când te-ai urcat la altar și-ai recitat versurile compuse de tine pentru tatăl și unchiul nostru.
Deși aveai emoții, vocea ți-a fost fermă și-ai rămas perfect stăpână pe situație.
Te-ntrebă unii uneori dacă eu sunt autoarea versurilor pe care le reciți tu.
Nu, nu sunt eu.
Avem stiluri complet diferite.
Tu compui pentru familie și prieteni, versuri personalizate.
Eu scriu pentru oameni și viață-n general.
Te rog să mă ierți că n-am inclus poezia dedicată tatălui nostru în „14 nuanțe de roșu”, dar n-am reușit să descifrez scrisul tău.
Nici pe-al meu nu-l descifrez, darmite pe-al altuia.
Aș fi vrut așa de mult să arăt cititorilor memoriilor mele comuniste cât de mult l-ai iubit pe tatăl nostru, dar n-a fost posibil. Timpul a fost scurt, și-am avut așa de multe de făcut...
Dacă ar fi fost într-un document electronic, cum scriu eu acum, ar fi fost simplu. Aș fi copiat și lipit în Word, dar n-a fost și n-am avut timp să investesc în transcrierea ei.
Dacă ai aduna toate poeziile tale într-un document electronic, ai putea să-l publici, ca să rămână pentru posteritate. Poate nu faci bani, dar lași moștenire copiilor tăi.
Ți-am zis de multe ori asta și sper c-o vei face într-o zi.
Versurile ce ai compus despre badante a avut un succes imens pe Facebook.
Mii de oameni au dat like și au distribuit pe paginile lor.
Felicitările mele, dragă soră!
Îmi cer scuze și pentru că uit când este ziua ta de naștere sau onomastica și nu-ți urez La mulți ani fericiți.
Astăzi, 1 august, este ziua cuiva dintre noi, cei 10 copii născuți din Iosif și Maria.
Poate a lui Tatiana. Dar este numai o impresie.
Nu-mi amintesc. Nu am memorie pentru dare, doar pentru poveștile pe care nu am timp să le scriu.
În mod sigur nu ți-am spus niciodată că te iubesc, dragă soră.
N-am cum să nu te iubesc, suntem surori de sânge, din aceeași părinți.
Că tu știi la fel de bine ca mine, că frații trebuie să se-nțeleagă și să rămână uniți în ciuda neînțelegerilor, să nu se vorbească de rău și să nu se învrăjbească unii împotriva altora, altfel părinții rămân de izbeliște și e păcat. Păcat de moarte.
N-am crescut împreună, că erai la Brașov când m-am născut eu, dar îmi amintesc când veneai în vizită... atât de elegantă!
Plâng când mă gândesc cât de mult suferi, și mă rog să te simți mai bine-n fiecare seară.
Cerul știe ce-i în inima mea și-aș dori mult de tot să știi și tu.
Îți sunt recunoscătoare pentru tot ce-ai făcut pentru părinții noștri.
Locul îți este rezervat în ceruri pentru binele necondiționat ce ai făcut și faci, când numai tu știi cât de greu îți este.
Să ai înmiit înapoi și să dea Domnul să ai parte de aceleași îngrijiri ce ai acordat părinților noștri, dac-o să ai nevoie. Dar eu îți doresc să nu fii niciodată neputincioasă, să fii înconjurată de iubire, pace și să ai condiții de trai bune până la adânci bătrâneți.
Cu mult dragoste și eternă recunoștință,
sora ta mai mică, Cristina
*Afantazia = este incapacitatea de a vedea imagini în minte. Este o „condiție”, nu o boală.
Detalii aici (apasă – vei fi dus pe un alt blog al meu), dacă ești interesat.
